Puntea sufletelor

O printesa care traia intr-un tinut bogat era intr-atat de frumoasa incat la varsta maritisului veneau sa o vada petitori, chiar si de la celalalt capat al pamantului, dorind sa o ceara de sotie.

Ea primise la nastere din partea unei moase un cuvant care pentru multi parea a fi un blestem. Spre dormitorul printesei, peste o apa, trecea o punte. Iar moasa aceea spusese la nasterea copilei ca numai cel care va putea trece peste aceasta punte subtire si fragila, va fi demn sa-i fie sot si va fi omul potrivit pentru ea. Puntea aceasta era veche de cateva sute de ani, ea ducea pana sub fereastra dormitorului printesei, dar nimeni nu stia de ce fusese construita, la ce folosea.

Mai multi petitori s-au incumetat sa faca lucrul acesta, adica au dorit sa traverseze puntea pentru a obtine mana printesei. Unii cazand si-au rupt mainile si picioarele. Altii s-au lovit la cap. Altii s-au umplut de bube si raie cazand in apa murdara de sub punte.

Pe printesa au petit-o astfel multi barbati, ani de zile, insa nici unul dintre ei nu reusi sa treaca puntea. Acestia ajungeau de obicei pana la jumatate, aici puntea se rupea cu ei, dar ca prin farmec puntea se refacea la loc in timpul noptii, de parca n-ar fi fost rupta vreodata.

Si trecura anii si dupa o lunga serie de petitori care tot cazura in apa nereusind sa treaca puntea, nimeni nu mai indrazni sa se aventureze spre fereastra de sub dormitorul printesei. De acum toata lumea se gandea ca printesa va ramane fata batrana. Astfel ca regele dadu sfoara in tara ca cine se va incumeta din nou pe punte, va capata si pe printesa de sotie, dar si jumatate din imparatie. Si venira iar petitori: filozofi, printi, negustori si chiar si oameni simpli si incercara sa mearga pe punte. Aceasta insa se rupea de fiecare data la jumatate si petitorii cadeau in apa.

Odata, pe la apusul soarelui, Atanasie, un simplu fiu de taran care crescuse insa de mic la curtea regelui se gandi ca ar fi bine sa-i duca niste flori printesei, fiindca tinea la ea ca la o sora. Tanarul Atanasie vedea de cai si se putea spune ca acesta copilarise impreuna cu printesa care indragea foarte mult caii. Tanarul nu-si batea mintea cu lucruri lumesti. El era credincios, citea Sfanta Evanghelie si tinea fara tagada posturile si randuielile bisericesti. Astfel ca el nu stia, desi se daduse sfoara in tara, de ce se chinuiau toti sa treaca puntea aceea.

Intr-o zi pasi si el pe punte, dar doar cu gandul sa o impodobeasca cu flori, astfel ca printesa sa aiba o priveliste frumoasa cand va privi de la fereastra. Merse fara probleme de la un capat la celalalt, puse flori in stanga si in dreapta si - sa vezi si sa nu crezi - puntea nu se rupse cu el. Nimeni nu l-a vazut pe tanar trecand puntea, dar dupa ce printesa vazu dimineata puntea impodobita cu flori isi dadu seama ca cineva trecuse pe acolo fara sa pice in apa. Si toti se mirau cum de acela nu revendicase mana printesei si nici jumatate din regat.

Atanasie al nostru dupa ce se ofilira florile, se mai duse o data pe punte si o impodobi din nou. Si nici de data asta nimeni nu-l vazu. Si facu treaba asta inca de doua ori, fara sa-l vada nimeni, pana regele hotari sa puna permanent de paza pe cineva, fiindca toti erau curiosi cine a cutezat sa treaca puntea...Cand Atanasie voi sa schimbe din nou florile, fu luat pe sus de omul de garda si dus la rege.

- Dar ce cauti tu mai copile, pe puntea care duce la dormitorul fiicei mele?

- Iaca, am vrut doar sa pun flori ca sa impodobesc puntea, nu am avut alte ganduri...

- Cum adica tu nu stii ce capata acela care traverseaza puntea?...

- Nu! Dumnezeu mi-e martor ca nu am trecut-o ca sa capat ceva...

- Dar tu n-ai vazut oameni, barbati de pretutindeni, incercand sa treaca puntea?...

- Ba da, dar am crezut ca e vreo distractie de a lor, caci mereu ii vedeam cum se arunca in apa cand ajungeau la jumatate.

Auzind acestea regele se mira foarte si chema moasa care pusese acel legamant privind viitorul printesei si casatoria ei.

Un pic manios regele o intreba pe moasa:

- Spune-mi de ce ai zis acestea? De ce ai zis ca legamantul tau este spre binele printesei. Iata! spuse aratand spre tanarul Atanasie, acesta a trecut puntea...Cum crezi tu ca-mi pot da fata, dupa un grajdar?

- Ei bine, rege si stapane al nostru...Afla ca mai intai am pus acest legamant din dragoste pentru printesa, caci nu am vrut sa o ia de sotie cineva cu inima de piatra, spuse moasa...Or Dumnezeu e sus si a vazut ca toti cei care au incercat sa treaca puntea nu au venit aici fiindca iti iubeau fiica, ci pentru ca doreau avere si rang...Puntea aceasta este o punte a sufletelor, construita in vechime de un print care o putea trece doar cu puterea dragostei... Daca acest tanar, Atanasie, a reusit sa treaca puntea inseamna ca a facut-o cu puterea iubirii si cunoscand sufletul fiicei tale... Pe cand pe ceilalti nu i-a interesat decat sa castige faima si jumatate din regat...

- Dar acest tanar e un om simplu, spuse regele.

- Este, dar nu e nimic de facut. Cand puntea dintre sufletele a doi oameni este cladita de Dumnezeu nu o darama nici vantul cel mai puternic si niciun cutremur...
Intelegand ca din dragoste pentru fata lui, Atanasie urcase acolo si impodobise puntea cu flori, se gandi sa respecte legamantul si sa i-o dea de sotie pe printesa. Se gandea regele ca Dumnezeu in bunatatea Sa va avea grija de cei doi tineri sa se cunoasca, sa se respecte si sa se iubeasca, la fel cum a avut grija ca toti cei cu inima rece, care au venit dupa avere si ranguri sa fie doborati de pe punte in apa. Si s-au cunoscut mai indeaproape cei doi tineri si s-au insotit spre a merge impreuna la bucuriile Imparatiei ceresti.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I,

Pantofii micului print

Intr-un tinut indepartat traia un imparat bogat si foarte fericit pentru ca avea un copil dragalas, cuminte si ascultator. Dar bucuria imparatului nu tinu mult. Cand baiatul implini patru ani primi de la un batran pantofar prima lui pereche de pantofi. Erau o mandrete de pantofi, demni pentru un print asa ca el. Desi pantofii erau facuti cu multa maiestrie din cea mai buna piele, baiatul nu se putu bucura de ei. In clipa in care ii puse in picioare se simti obosit si-si simti picioarele arzand de parca statea pe carbuni aprinsi. Crezand ca pantofii sunt de vina, regele dadu ordin altui pantofar sa-i faca incaltari printului, dar nici de aceasta data micul print nu putu sa-i tina foarte mult in picioare. Era mereu la fel, de cate ori punea pantofii in picioare, simtea ca acestea ii iau foc. Necajit, regele ceru sa i se faca papuci din cel mai rezistent material, dar nici pe acestia nu putu micul print sa-i tina in picioare prea mult.

Astfel micul print fu nevoit sa-si inveleasca picioarele in carpe si-n piele de mistret ca sa poata merge. Dar dupa un timp pielea se tocea si printul ajungea sa mearga tot in picioarele goale. Mult timp se chinui printul asa, pana intr-o zi cand, la varsta de 15 ani, tanarul intalni o batrana care ii spuse o poveste.

Si ii povesti baba ca mai demult, in acel tinut, traia un barbat foarte mandru, caruia ii placea sa se laude cu incaltarile lui cele noi. Nu era saptamana in care barbatul sa nu-si etaleze frumoasele incaltari. Pe cand se plimba prin oras cu pantofii lui cei noi si incrustati cu nestemate, pentru ca toti sa ii observe si sa il laude, barbatul intalni un om sarman care ii ceru un banut. Barbatul se uita la el si vazu ca sarmanul purta o pereche de pantofi rupti in varf, cu talpa prinsa cu carpe si refuza sa-i dea bani, spunandu-i: "Banii nu te vor ajuta cu nimic, daca nu inveti sa-ti pretuiesti pantofii, asa ca mine!”

La auzul acestor vorbe, sarmanul om nu putu decat sa se intristeze si-i spuse barbatului, mai mult ca o avertizare: "De nu-ti vei schimba viata, cineva din familia ta pe care il vei iubi ca pe ochii din cap, va avea de suferit....Si ca mine va umbla pe strazi, descult, chiar de va fi sa fie vlastar regal!”.

Barbatul nu lua in seama aceste vorbe si crezu ca cersetorul pe langa faptul ca nu pretuieste pantofii, mai este si nebun.

Tanarul print, auzind aceasta poveste, o ruga pe batrana sa-i spuna cine este acel barbat care se mandrea atat de tare cu pantofii lui. Atunci batrana ii spuse ca acel barbat a fost chiar bunicul sau, regele, care, tanar fiind, mai inainte de a lua tronul, umbla prin targuri sa se laude cu incaltarile sale. Iar tanarul nostru isi dadu seama ca pentru pacatele bunicului, care intre timp trecuse la Domnul, sufera el acum si picioarele ii iau foc din cauza pantofilor.

Printul o ruga apoi pe batrana sa-i spuna cum sa scape de blestemul cersetorului. Femeia ii spuse ca doar 100 de pantofi noi l-ar putea salva.

"Vezi tu, zise baba, daca bunicul tau ar fi dat atunci un banut, n-ar mai fi fost nevoie de atatea incaltari! Cand ai, miluieste-l si pe cel care nu are, chiar daca este imbracat urat sau are haina murdara!”

Si ii mai spuse baba sa ceara pantofarului 100 de pantofi noi dintre care 99 sa-i dea oamenilor sarmani si dupa ce va fi facut aceasta, abia a o suta pereche sa o incalte el.

Auzind acestea tanarul ii multumi femeii, ii dadu un banut, fara ca baba sa i-l ceara, si se duse la tatal sau sa-i spuna ce a aflat. Regele marturisi ca auzise de un blestem, dar nu crezuse ca se va implini.

Fericit ca in sfarsit fiul lui se va putea incalta, regele ordona sa se faca cei 100 de pantofi noi si impreuna cu printul se duse sa ii imparta prin imparatie, bucurand inima multor sarmani din regat. Cand in sfarsit au dat si cea de-a 99-a pereche, printul lua perechea cu numarul 100 si o incalta. Si ce sa vezi!?...Pentru prima oara nu-si mai simti picioarele arzand, ci dimpotriva simti ca parca era incaltat in puf si parca cea mai fina matase ii mangaia picioarele. Pur si simplu ii venea sa zboare de bucurie.

Si tinu minte lectia aceasta a puterii milosteniei, astfel ca atunci cand ajunse rege, ori de cate ori voia sa-si schimbe o pereche de pantofi tociti, ordona pantofarului sa faca nu o pereche, ci o suta, din care el pastra numai una.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I,

Povestea Lui Moș Crăciun

Povestea lui Moș Nicolae

PUIUL

PUIUL

Ion Alexandru Bratescu-Voinesti
Sandi, sa asculti pe mamica
Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca
venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan
verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a
facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece
ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte
oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum
sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta
afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva
sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit
niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca
puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput
sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica,
ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu
cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si
ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga:
“Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit
taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la
chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub
caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numai
el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut
noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:
— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de-
abia e cat luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit.
Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa
faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba
mea, ca poti sa patesti si mai rau.
Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din
ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care
se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau
de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua,
cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se
potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se
adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei.
Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul
mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata
spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in
amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau
tarcoale pe deasupra miristii.
Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau
ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la
marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa
indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie
lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. “Si o sa
zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru
orase mari si rauri, si marea.”
Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau
frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu-
se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus
capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau.
“Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar
mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita.
Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa
o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman-
tul, si cu nici un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut.
Ati inteles?
Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere.
Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in
cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in
sus, cu ochii tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai
departe. Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul.
Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca
o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe
prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care
o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu
poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface
asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar
cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre
lastar.
In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii
lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul
zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns
la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea
aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a
cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si
vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu
face truda de a-l cauta prin lastar.
Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau
in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul
vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre
vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au
pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat
cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre
Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul
miristii: “Pitpalac! pitpalac!”
Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea
unul.
— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat.
Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare,
ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu!
piu!”...
Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut;
dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el...
D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii
plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea,
cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu
sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.
Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea;
prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste
catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii
si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea
lastarului.
In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate,
a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate
se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri
de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau
strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi.
In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa
in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul
toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se
agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita
fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine
numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea,
a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!
A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc,
urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi.
Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a
iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu
dansul un ger aprig.
*
La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta
zgribulit de frig.
Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piro-
teala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...
un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei.
Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei
impreunate ca pentru inchinaciune.

Povestea turtiței-Poveste populară

Erau odată un moş şi o baba foarte săraci. Moşneagul a rugat-o, intr-o zi, pe babă să-i facă o turtiţă.
- Moşnege, zice baba, dar nu cred că mai avem făină.
- Hai du-te babo şi mai caută, poate totuşi găseşti ceva, zice moşul.
Baba se pune să adune făina de prin lada din cămară, face turtiţă şi o pune pe farfurie în faţa moşneagului. Moşneagul când o vede, vrea să o mănânce, dar turtiţa îi spune:
- Nu mă mânca moşule că sunt prea fierbinte. Baba ia turtiţa şi o pune la răcit, pe fereastră. Atât i-a trebuit Turtiţei. Printr-o săritură s-a rostogolit în curte, de aici spre poartă şi a luat-o la sănătoasa prin pădure. La un moment dat s-a întâlnit cu iepuraşul. Văzând turtiţa, acesta i-a spus:
- Stai turtiţă să te mănânc.
- Nu mă mânca iepuraşule că am să-ţi cânt un cântecel.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată,
Din cămara măturată,
In cuptor sunt rumenită
Pe fereastra sunt răcită
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit
Si de tine fug îndat'
Iepuraşe urecheat!".

Si a fugit chiar de sub nasul iepuraşului. Şi cum mergea ea prin pădure, deodată îi apare în faţă un lup, mare şi fioros, care strigă:
- Stai turtiţă să te mănânc.
- Nu mă mânca lupule că am să-ţi cânt un cântecel.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată
Din cămara maturata
In cuptor sunt rumenită
Pe fereastra sunt răcită
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urecheat
Geaba lupul cască gura,
Fug de el, mă dau de-a dura!".

Şi s-a rostogolit de sub nasul lupului. Si cum se rostogolea ea prin pădure, bucuroasă că a scăpat şi de iepuraş, dar şi de lup s-a întâlnit şi cu Moş Martin, care era flamand rău! Turtiţei nici ca i-a păsat când ursul i-a spus:
- Stai turtiţă să te mănânc.
- Nu mă mânca ursule că am să-ţi cânt un cântecel.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată,
Din cămara măturată,
In cuptor sunt rumenită,
Pe fereastra sunt răcită,
Pe bunic l-am păcălit,
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat,
Iepuraşul urecheat.
Geaba lupul căsca gura,
Am fugit, m-am dus de-a dura.
Nu mă tem cat de puţin,
Fug eu si de Moş Martin!.

Si l-a lăsat şi pe urs cu gura căscată. Tot mergând ea, veselă prin pădure, deodată s-a întâlnit cu vulpea. Cumătra vulpe, vicleană cum o ştim a sărit repede să o mănânce pe turtiţă, dar turtiţa i-a spus:

- Nu mă mânca cumătră vulpe, că am să-ţi cânt un cântecel.
- Nu s-a mai auzit în pădurea asta mare ca o biată turtiţă să ştie a cânta, zice vulpea.
- Dar eu ştiu.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată,
Din cămara măturată,
In cuptor sunt rumenită,
Pe fereastra sunt răcită,
Pe bunic l-am păcălit,
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urecheat.
Geaba lupul căsca gura,
Am fugit, m-am dus de-a dura.
Nu mă tem cât de puţin,
Am fugit de Moş Martin,
Nu mă tem nici de astă dată,
Fug eu şi de vulpe îndată.

- Vai dar ce frumos ştii să cânţi turtiţă dragă, tare mult mi-a plăcut cântecelul tău şi mi-ar plăcea să mi-l mai cânţi odată, dar fiindcă eu sunt aşa bătrână, fii bună şi aşează-te aici pe nasul meu casă aud mai bine.
Turtiţa, care nu bănuia ce vicleană e vulpea, s-a aşezat pe nasul acesteia şi a început să îi mai cânte o dată cântecelul său.


Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată
Din cămara măturată
In cuptor sunt rumenită
Pe fereastra sunt răcită
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urecheat
Geaba lupul căsca gura,
Am fugit, m-am dus de-a dura.
Nu mă tem cât de puţin,
Am fugit de Moş Martin,
Nu mă tem nici de astă dată,
Fug eu şi de vulpe îndată.

Dar cum a terminat de cântat, vulpea….HAŢ a întins botul şi a înghiţi-o pe turtiţă.
Ei de acum, turtiţa noastră şi-a găsit beleaua cu vicleana vulpe, după ce i-a păcălit pe moş pe babă, pe iepuraş, pe lup şi pe urs.

Dumbrava Minunată de Mihail Sadoveanu