Povestea Lui Moș Crăciun

Povestea lui Moș Nicolae

PUIUL

PUIUL

Ion Alexandru Bratescu-Voinesti
Sandi, sa asculti pe mamica
Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca
venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan
verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a
facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece
ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte
oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum
sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta
afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva
sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit
niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca
puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput
sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica,
ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu
cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si
ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga:
“Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit
taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la
chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub
caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numai
el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut
noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:
— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de-
abia e cat luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit.
Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa
faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba
mea, ca poti sa patesti si mai rau.
Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din
ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care
se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau
de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua,
cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se
potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se
adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei.
Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul
mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata
spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in
amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau
tarcoale pe deasupra miristii.
Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau
ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la
marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa
indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie
lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. “Si o sa
zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru
orase mari si rauri, si marea.”
Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau
frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu-
se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus
capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau.
“Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar
mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita.
Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa
o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman-
tul, si cu nici un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut.
Ati inteles?
Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere.
Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in
cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in
sus, cu ochii tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai
departe. Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul.
Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca
o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe
prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care
o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu
poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface
asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar
cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre
lastar.
In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii
lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul
zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns
la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea
aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a
cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si
vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu
face truda de a-l cauta prin lastar.
Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau
in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul
vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre
vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au
pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat
cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre
Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul
miristii: “Pitpalac! pitpalac!”
Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea
unul.
— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat.
Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare,
ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu!
piu!”...
Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut;
dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el...
D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii
plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea,
cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu
sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.
Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea;
prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste
catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii
si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea
lastarului.
In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate,
a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate
se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri
de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau
strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi.
In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa
in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul
toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se
agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita
fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine
numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea,
a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!
A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc,
urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi.
Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a
iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu
dansul un ger aprig.
*
La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta
zgribulit de frig.
Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piro-
teala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...
un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei.
Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei
impreunate ca pentru inchinaciune.

Povestea turtiței-Poveste populară

Erau odată un moş şi o baba foarte săraci. Moşneagul a rugat-o, intr-o zi, pe babă să-i facă o turtiţă.
- Moşnege, zice baba, dar nu cred că mai avem făină.
- Hai du-te babo şi mai caută, poate totuşi găseşti ceva, zice moşul.
Baba se pune să adune făina de prin lada din cămară, face turtiţă şi o pune pe farfurie în faţa moşneagului. Moşneagul când o vede, vrea să o mănânce, dar turtiţa îi spune:
- Nu mă mânca moşule că sunt prea fierbinte. Baba ia turtiţa şi o pune la răcit, pe fereastră. Atât i-a trebuit Turtiţei. Printr-o săritură s-a rostogolit în curte, de aici spre poartă şi a luat-o la sănătoasa prin pădure. La un moment dat s-a întâlnit cu iepuraşul. Văzând turtiţa, acesta i-a spus:
- Stai turtiţă să te mănânc.
- Nu mă mânca iepuraşule că am să-ţi cânt un cântecel.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată,
Din cămara măturată,
In cuptor sunt rumenită
Pe fereastra sunt răcită
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit
Si de tine fug îndat'
Iepuraşe urecheat!".

Si a fugit chiar de sub nasul iepuraşului. Şi cum mergea ea prin pădure, deodată îi apare în faţă un lup, mare şi fioros, care strigă:
- Stai turtiţă să te mănânc.
- Nu mă mânca lupule că am să-ţi cânt un cântecel.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată
Din cămara maturata
In cuptor sunt rumenită
Pe fereastra sunt răcită
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urecheat
Geaba lupul cască gura,
Fug de el, mă dau de-a dura!".

Şi s-a rostogolit de sub nasul lupului. Si cum se rostogolea ea prin pădure, bucuroasă că a scăpat şi de iepuraş, dar şi de lup s-a întâlnit şi cu Moş Martin, care era flamand rău! Turtiţei nici ca i-a păsat când ursul i-a spus:
- Stai turtiţă să te mănânc.
- Nu mă mânca ursule că am să-ţi cânt un cântecel.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată,
Din cămara măturată,
In cuptor sunt rumenită,
Pe fereastra sunt răcită,
Pe bunic l-am păcălit,
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat,
Iepuraşul urecheat.
Geaba lupul căsca gura,
Am fugit, m-am dus de-a dura.
Nu mă tem cat de puţin,
Fug eu si de Moş Martin!.

Si l-a lăsat şi pe urs cu gura căscată. Tot mergând ea, veselă prin pădure, deodată s-a întâlnit cu vulpea. Cumătra vulpe, vicleană cum o ştim a sărit repede să o mănânce pe turtiţă, dar turtiţa i-a spus:

- Nu mă mânca cumătră vulpe, că am să-ţi cânt un cântecel.
- Nu s-a mai auzit în pădurea asta mare ca o biată turtiţă să ştie a cânta, zice vulpea.
- Dar eu ştiu.
- Ia să auzim.

Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată,
Din cămara măturată,
In cuptor sunt rumenită,
Pe fereastra sunt răcită,
Pe bunic l-am păcălit,
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urecheat.
Geaba lupul căsca gura,
Am fugit, m-am dus de-a dura.
Nu mă tem cât de puţin,
Am fugit de Moş Martin,
Nu mă tem nici de astă dată,
Fug eu şi de vulpe îndată.

- Vai dar ce frumos ştii să cânţi turtiţă dragă, tare mult mi-a plăcut cântecelul tău şi mi-ar plăcea să mi-l mai cânţi odată, dar fiindcă eu sunt aşa bătrână, fii bună şi aşează-te aici pe nasul meu casă aud mai bine.
Turtiţa, care nu bănuia ce vicleană e vulpea, s-a aşezat pe nasul acesteia şi a început să îi mai cânte o dată cântecelul său.


Eu sunt turtiţa umflată,
De prin lada adunată
Din cămara măturată
In cuptor sunt rumenită
Pe fereastra sunt răcită
Pe bunic l-am păcălit
De bunică am fugit,
Şi în urmă am lăsat
Iepuraşul urecheat
Geaba lupul căsca gura,
Am fugit, m-am dus de-a dura.
Nu mă tem cât de puţin,
Am fugit de Moş Martin,
Nu mă tem nici de astă dată,
Fug eu şi de vulpe îndată.

Dar cum a terminat de cântat, vulpea….HAŢ a întins botul şi a înghiţi-o pe turtiţă.
Ei de acum, turtiţa noastră şi-a găsit beleaua cu vicleana vulpe, după ce i-a păcălit pe moş pe babă, pe iepuraş, pe lup şi pe urs.

Dumbrava Minunată de Mihail Sadoveanu

Poveste de demult

De zile-ntregi îşi perie cosiţa,
regina în oglinda fermecată,
priveşte lung şi-o roagă înc-odată
- Ştii cine mi-a răpit mironosiţa ?

Răspunsu-i doar o simplă tulburare
de ape, spus cu voce tremurată:
- Nicicând nu vei afla pe mândra fată
de stăruieşti cu-o astfel de-ntrebare !

Zăpadă-Albă, mândra ta copilă,
pierdută-i pe vecie de când Zmeul,
o ispiti, ţesându-i curcubeul
ca nadă. Şi-a răpit-o fără milă.

O ţine în castel în vârf de munte,
cu porţile în fiare ferecate
şi paznici doar dihănii blestemate,
pe nepoftiţi degrabă să-i înfrunte.

S-a juruit hidoasa creatură
balaurul şi veste-a dat în ţară,
ca peste ani să-i fie soţioară,
Zăpadă-Albă, frageda făptură.

Acum e un copil, dar o aşteaptă
păzind-o pân-o fi să crească mare,
fecioara cea mai mândră de sub soare,
de dragul ei s-ar prinde-n luptă dreaptă.

Ăst-timp, împărăteasa dă de veste,
voinicilor din zarea luminată,
că cel ce-o va salva pe scumpa-i fată,
se va-nsoţi cu ea ca în poveste.

Cercat-au mulţi s-ajungă în tărie,
dar monştri puşi de pază îi alungă;
niciunul nu răzbeşte să-i înfrângă
şi viaţa li se pierde pe vecie.

Trecut-au ani şi clipa hărăzită,
pentru vestita mai demult nuntire
soseşte şi copila din privire
lacrimi varsă, de lume părăsită.

Deodat' un trăznet vine din tărie,
un buzdugan ce-n drumul lui striveşte,
năpârcile de pază când loveşte
şi fetei îi vesteşte bucurie.

- Eu sunt voinicul Dordesprinsdinsoare,
Zăpadă-Albă, nu-ţi mai fie teamă !
Ridică buzduganul de aramă,
prinzându-se cu zmeu-n încleştare.

În luptă dreaptă, paloşe sau ghioagă,
cu buzdugane aprig s-au luptat,
din zori până aproape de-nserat,
cel ce învinge, floarea să aleagă.

Şi tot ca în poveste zmeul piere.
Iar Dordesprinsdinsoare se închină,
Culege floarea albă din grădină,
ducând-o mamei frânte de durere.

Ce a urmat ? O nuntă-mpărătească,
cu oaspeţi dragi din şaptezeci de sate,
au petrecut trei zile numărate,
pe mirii fericiţi să îi cinstească.

Apoi, când soţii pleacă spre iatacuri,
truditul bard cântarea isprăveşte.
Umblând prin lume basmu'şi povesteşte
la şezători, pe prispe sau cerdacuri.

poezie de Ovidiu Oană

Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos

de Nicolae Filimon

A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar mai povesti, cînd lupii beau tutun și urșii făceau săpun, de-și ungeau femeile fețele și uncheșii bărbile.
A fost odată un împărat mare și tare. După ce bătu pre toți împărații pămîntului și le luă împărățiele, se însură și făcu trei fete: una cu soarele-n frunte, alta cu luna în spate, iar cea mai mică cu luceafărul de dimineață iarăși în frunte; și toate erau mai frumoase decît zînele munților și ale pădurilor.
Aceste fete se duseră la scăldat și intrară într-o baie de marmură; dar deodată se ridică o furtună pe cer și le răpi pe cîtetrele. Ajungînd la urechile împăratului această întîmplare, i se tăie inima și muri, lăsînd pe împărăteasa văduvă.
Într-o zi, împărăteasa se apucă să măture pîn casă, dar pe cînd mătura, îi sări un bob de piper în poală; ea luă bobul și-l puse pe sobă, dar el sări și de acolo iar în poala împărătesei. Văzînd că nu poate scăpa de dînsul, îl înghiți; și așa rămase grea și născu un copil cu părul de aur.
Acest copil creștea în trei zile cît cresc alți copii în treizeci de ani și se făcu voinic ca brazii munților. Împărăteasa îl dete la dascăl de învăță toate măestriile lumei și, temîndu-se ca să nu-l piarză, îi făcu o colivie de aur și-l închise într-însa, dîndu-i jucării copilărești ca să-i treacă de urît.
Într-o zi trecu p-acolo o babă cu două tivdi cu apă; feciorul de împărat o văzu și, trăgînd cu arcul îi sparse amîndouă tivdiile. Baba se uită în sus și, văzîndu-l, îi zise:
— Lua-te-ar mama Vîntului turbat, care a luat pe cîtetrele surorile tale.
Feciorul de împărat, cum auzi blestemul babei, chemă pe mumă-sa și-i zise:
— Ian spune-mi, mamă, am avut eu surori ori nu?
— N-ai avut, dragul mamei, nici o soră, răspunse împărăteasa.
— Spune-mi drept, mamă, că daca nu, mă vei pierde.
Văzînd însă că mumă-sa nu voia să-i spună adevărul, se făcu bolnav și-i zise că, daca nu-i va da țîță de subt talpa casei, el va muri. Împărăteasa făgădui ca-i va împlini această cerere. Atunci el se sculă din pat și rădică talpa casei și mă-sa puse țîța subt talpă, dar el lăsă talpa cam greu peste țîță, zicînd iarăși mă-sii:
— Spune-mi, mamă, am avut eu alți frați sau surori?
Deocamdată mumă-sa nu voi să-i spuie, dar el lăsă talpa și mai mult; atunci mumă-sa, nemaiputînd să rabde, zise:
— Să știi, fătul meu, că ai avut trei surori mai frumoase decît zînele rîurilor și ale pădurilor, dar le-au răpit cei trei zmei care lăcuiesc pe tărîmul cellalt.
— Spune-mi acum ce fel de om a fost tată-meu, care sunt armele care purta și pe ce cal încălica?
— Tată-tău a fost un mare viteaz și s-a bătut nouă ani cu zmeul Răchită-înflorită, ca să ia pe soră-sa de nevastă; armele lui sunt îngropate la rădăcina unui plop în grădină, iar calul paște iarbă verde prin livede.
Atunci el, încredințîndu-se despre toate, i-a dat drumul și, ducîndu-se la un vrăjitor, i-a spus tot ce aflase de la dînsa.
— Ei bine — zise vrăjitorul — acum du-te și ie frîul și-l sună în trei părți ale livezei.
El luă frîul și-l sună la cele trei părți ale livezei și îndată veni la dînsul o mîrțoagă de cal șchiop și plin de bube. Făt-Frumos îi dete un picior în piept și se duse d-a berbeleacul cale de nouă zile și nouă nopți. Sună frîul de al doilea și de al treilea, dar tot acel cal veni. Văzînd aceasta, scoase paloșul să-l înfigă în pieptul calului. Dar calul îi zise:
— Făt-Frumos, Făt-Frumos, nu mă omorî, ci du-te de taie trei sute de viței de la trei sute de vaci și dă-mi laptele să-l beau. Făt-Frumos făcu precum îi zisese calul, iar peste trei zile sună iarăși frîul; dar d-astă dată veni un cal ca un zmeu și-i zise:
— Ian încalecă acum pe mine și atinge-mă de trei ori cu scările.
Făt-Frumos împlini voia calului și, după ce se plimbă puțin cu dînsul, îl atinse de trei ori cu scările; atunci calul deschise douăsprezece aripi și zbură cu dînsul pînă la Vîntul turbat apoi, coborîndu-se tot pe locul de unde plecase, zise:
— Făt-Frumos, dacă vrei să te slujesc cum se cade, să mai tai șase sute de viței de la șase sute de vaci și să-mi dai laptele să-l beau.
Făt-Frumos împlini și această poruncă a calului; iar peste trei zile veni împlătoșat și încoifat și sună frîul. Calul veni și el numaidecît, înșelat și înfrînat, apoi zise:
— Iată-mă, stăpîne, gata la poruncile tale.
Făt-Frumos încălecă pe cal și se duse și iar se duse cale lungă și nătîngă ca Dumnezeu să ne-ajungă, iar cînd soarele ajunsese pe la chindii, intră într-o pădure neagră și întunecoasă. După ce călători cîtva timp pîn acea pădure, calul se opri în loc și-i zise:
— Stăpîne, uită-te bine înainte și-mi spune ce vezi?
Făt-Frumos se uită, dar nu văzu nimic. Calul iar îi zise să se uite; atunci el se uită cum se cade și văzu o mulțime de șerpi cu capetele rădicate pînă la cer și vărsînd flăcăre de foc din guri; el spuse calului ce văzuse, dar calul îi zise:
— Stăpîne, noi trebuie să trecem prin mijlocul acelor balauri; bagă dar mîna în urechea mea cea dreaptă și scoate un arc de săgeți și, cînd vom fi aproape de dînșii, să slobozi o săgeată și ei ne vor face loc să trecem.
Făt-Frumos făcu cum îi zise calul; iar cînd ajunse aproape de balauri, trase o săgeată, și ei de frică plecară capetile la pămînt și-i lăsară să treacă. De aci plecă iar înainte și dete peste o cîmpie cu păduri frumoase de chiparos, cu iarbă verde ca mătasea și o mulțime de fîntîni cu apa limpede ca vioreaua și rece ca gheața; iar la căpătîiul acei cîmpii era un palat cu totul și cu totul de argint.
Cum ajunse la palat, bătu în poartă și ieși înainte o fată frumoasă; el îi arată un ineluș de aur, pe care, cum îl văzu, fata cunoscu că Făt-Frumos îi este frate și-l strînse în brațe, apoi îi zise:
— Fugi, frate, că de te va găsi zmeul aici, te va omorî.
— Ian spune-mi — întrebă Făt-Frumos — ce semne are zmeul cînd vine?
— El își trimite buzduganul înainte, răspunse fata.
Nu trecu mult și buzduganul veni; și după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos luă buzduganul și, învîrtindu-l de trei ori, îl azvîrli înapoi la zmeu; apoi încălicînd pe cal, se duse de se ascunse subt podul de argint. Zmeul veni numaidecît, dar cum ajunse la capul podului, calul începu a sforăi și a se trage înapoi. Zmeul îi dete cu scările și-i zise:
— Hi! cal de zmeu, de paraleu, mergi nainte! că nu mi-e frică de nimeni, decît de Făt-Frumos, dar el este pe tărîmul cellalt și nu crez să-i fi adus corbul osciorul și vîntul perișorul.
— Ba poate l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieșind de subt pod. Zmeul se repezi la dînsul și-i zise:
— Cum vrei să ne batem? În săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm?
— Ba în luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.
Apoi după aceea amîndoi voinicii se luară la luptă: zmeul aduse pe Făt-Frumos și îl băgă în pămînt pînă la genunche. Făt-Frumos învîrti pe zmeu și, băgîndu-l în pămînt pînă la gît, îi tăie capul pe cînd calul lui omora pe al zmeului. Făt-Frumos scoase un bici și, plesnind de trei ori, făcu palatul zmeului o nucă, o băgă în buzunar și plecă înainte.
După ce călători cîtva timp, dete peste un palat cu totul și cu totul de aur; bătu în poartă și ieși înainte-i o fată foarte frumoasă. Îi arătă și ei inelul cel de aur, pe care, cum îl văzu, cunoscu pe Făt-Frumos de frate și, strîngîndu-l în brațe, îi zise:
— Fugi, frățiorul meu, căci de va veni zmeul, te va face mici fărîme.
— Ian spune — întrebă Făt-Frumos — ce semne face zmeul cînd vine?
— El își trimite buzduganul înainte, răspunse fata.
Nu trecu mult timp și buzduganul veni; apoi, după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos îl luă din cui și-l azvîrli înapoi la zmeu, iar după aceea încălică calul și se ascunse subt podul de aur al palatului. Zmeul veni, c-o falcă-n cer și cu alta-n pămînt, dar cînd ajunse la capul podului, calul lui începu să se tragă înapoi; zmeul îi dete cu scările și-i zise:
— Hi! cal de zmeu, de paraleu, mișcă înainte! că nu mi-e frică de nimeni decît de Făt-Frumos, dar el este pe tărîmul cellalt și nu crez să-i fi adus corbul osciorul și vîntul perișorul.
— Ba poate i l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieșind de subt pod. Atunci zmeul zise:
— Cum vrei, în luptă să ne luptăm sau în săbii să ne tăiem?
— Ba în luptă, că-i mai dreaptă, răspunse Făt-Frumos. Apoi se luară la luptă și se luptară zi de vară pînă seara; iar cînd ajunse soarele la chindii, Făt-Frumos trînti pe zmeu și-i tăie capul; iar după aceea plesni din bici de trei ori și tot palatul se făcu o nucă, pe care o băgă în sîn, și plecă înainte.
Se duse și iar se mai duse, pînă ce dete peste un palat de topaz, care strălucea atît de mult, încît la soare te puteai uita, iar la dînsul, ba. După ce se cunoscu și cu soră-sa cea mai mică, ce lăcuia în acel palat, se ascunse iar subt pod și, venind zmeul, se luă cu dînsul la luptă și se luptară toată ziua, dar nu putură să se trîntească unul pe altul. Văzînd aceasta, zmeul se făcu flacără galbenă, iar Făt-Frumos se făcu și el flacără roșie și iar se luptară, dar nu putură să se biruiască. Zmeul se uită în sus și, văzînd un corb, îi zise:
— Corbule, corbulețule! du-te la zaana și-ți moaie o aripă în seu și una în apă și cu seul să mă stropești pe mine, iar cu apa să stropești pe Făt-Frumos, că ți-l dau împreună cu calul lui să-l mănînci.
Făt-Frumos rădică și el capul în sus și zise:
— Corbule, corbulețule! du-te la zaana și moaie-ți o aripă în seu și alta în apă și cu seul să mă uzi pe mine, iar cu apa să uzi pe zmeu, că-ți dau să mănînci trei zmei împreună cu caii lor.
Corbul plecă și, întorcîndu-se peste puțin, udă pe Făt- Frumos cu seu, iar pe zmeu cu apă. Făt-Frumos sări dasupra zmeului și-i tăie capul, apoi plesni din bici și, făcînd și palatul acestuia nucă, o băgă în sîn și se duse înainte, pînă ce ajunse la o grădină cu poame foarte frumoase. El întinse mîna să ia o pară, dar calul se opri în loc și-i zise:
— Stăpîne, să nu mănînci din aceste poame, că vei muri; că este sora cea mare a zmeului prefăcută în grădină; dar daca ai poftă mare, dă mai întîi cu sabia în trei părți ale pomului ș-apoi mănîncă cît vei voi.
Făt-Frumos tăie pomul în trei părți și începu să curgă sînge, apoi culese pere și mîncă. Nu trecu mult și văzu o fîntînă cu apă rece; dar cînd voi să bea, calul iarăși îi zise să facă tot ce făcuse la grădină. Făt-Frumos lovi fîntîna de trei ori cu sabia și, după ce curse sînge, bău apă și se răcori. Iar după aceea merse înainte, pînă ce dete peste o vie cu struguri dulci ca zahărul și mirositori ca chihlimbarul. El voi să rupă un strugure, dar calul iarăși îi zise:
— Stăpîne, nu rupe struguri, căci via aceasta este sora cea mică a zmeilor și de vei mînca numai o broboană, vei muri; dar daca ai poftă de struguri, taie o viță cu sabia și apoi mănîncă cîți struguri îți plac.
Făt-Frumos tăie o viță și, după ce curse un pîrîu de sînge, luă struguri și mîncă.
Plecă și se duse, măre, cale lungă și nătîngă, ca Dumnezeu să ne-ajungă, căci cuvîntul din poveste mai înainte mai lung și mai frumos este, dar cînd rămase soarele de o suliță, calul zise lui Făt-Frumos:
— Stăpîne, ian uită-te îndărăt și spune-mi, vezi ceva? Făt-Frumos se uită, dar nu văzu nimic. Uită-te mai bine, îi zise calul. Atunci Făt-Frumos se uită bine și văzu o flacără cît gămălia acului de mică. Să știi, stăpîne, că acea flacără este muma zmeilor și a zmeoaicelor și nu știu cum vom scăpa de dînsa. Ține-te bine de coamă, ca am să ocolesc lumea cît te ștergi la ochi ca să ajungem la cetatea Omului-de-flori-cu- barba-de-mătasă, căci numai acolo e scăpare pentru noi.
Făt-Frumos ascultă povața calului, carele deschise toate aripile și începu să zboare mai iute decît vîntul și mai încet decît gîndul, dar flacăra din ce în ce se mărea și începu să arză pe Făt-Frumos în spate. Calul, văzînd că nu-i nădejde de scăpare, se înălță pînă la Vîntul turbat și intră în cetatea Omului-de-flori. Atunci zmeoaica, rămîind afară de cetate, zise cu amărăciune:
— Făt-Frumos, Făt-Frumos, fă-mi o gaură în zid, să văz cine ești tu care mi-ai omorît trei copii și trei fete.
Făt-Frumos porunci să facă gaura, dar cînd zmeoaica băgă capul și voi să-l soarbă, el îi aruncă în gură un buzdugan de fier ars în foc, pe care sorbindu-l, se umflă și plesni.
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă, auzind că Făt-Frumos se află în împărăția lui, trimise ciohodari și ideclii de îl chemă la împărăție și îl puse în fruntea mesei; dar văzînd pe fata Omului-de-flori, rămase încremenit de frumusețile ei și o ceru de la tată-său de soție. Omul îi zise că i-o dă dacă-i va aduce apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete.
Făt-Frumos încălecă calul și se duse spre soare-apune și dete peste un om care bea apă de la nouă scocuri de mori și se văieta că n-are ce bea. Făt-Frumos stătu în loc și se mira de dînsul; iar el îi zise:
— Nu te mira de mine, ci te miră mai bine de Făt-Frumos, care a omorît trei zmei, trei zmeoaice și pe muma zmeilor.
— Eu sînt acela, răspunse Făt-Frumos.
— Daca ești tu, ia-mă cu tine, că mult bine îți voi prinde.
Făt-Frumos luă pe omul ce nu se sătura de apă și plecă înainte. Pe drum întîlni un alt om, care mînca pînea de la nouă cuptoare și se văieta că moare de foame. Făt-Frumos se uită la dînsul și începu să se mire, dar el îi zise:
— Nu te mira de mine, ci te miră de Făt-Frumos, care a omorît trei zmei, trei zmeoaice și pe muma zmeilor.
— Eu sunt acela, zise Făt-Frumos.
— Daca ești tu, apoi ia-mă cu tine, că mult bine ți-oi prinde.
Făt-Frumos îl luă și pe acest și plecă înainte. Merse ce merse și dete peste un om, care sărea din munte în munte cu nouă pietre de moară legate de picior și se plîngea că n-are ce sări.
După ce-l luă și pe acesta cu dînsul, merse înainte ca cuvîntul din poveste, că-nainte mult mai este, și ajunse într-o cîmpie de unde se auzea zgomot mare. Atunci calul zise lui Făt-Frumos:
— Stăpîne, cată spre soare-apune și spune-mi, vezi ceva?
Făt-Frumos se uită și văzu doi munți bătîndu-se în capete.
— Pintre acești doi munți avem să trecem ca să luăm apă vie și apă moartă, zise calul; să mergem încetișor și, cînd om fi aproape de munți, să-mi dai de trei ori cu pintenii și să te ții bine de coamă cu o mînă și cu cealaltă să iei apă.
Cum ajunse Făt-Frumos dinaintea munților, dete pinteni calului, care zbură mai iute decît gîndul, trecu pe la fîntînă, luă apă și ieși dintre munți mai nainte de a se lovi în capete.
Făt-Frumos aduse apă la Omul-de-flori-cu-barba-de mătasă și ceru să-i dea pe fie-sa de nevastă. Dar Omul-de-flori îi zise:
— Eu ți-oi da-o, daca mi-i găsi un om care să mănînce pînea de la nouă cuptoare, altul să beie apa de la nouă scocuri de mori.
Făt-Frumos zise împăratului:
— Gătește cele nouă cuptoare și arată-mi cele nouă scocuri de moară, că am oameni să-ți mănînce pînea și să-ți beie apa. Omul de flori porunci vizirului să gătească pînea și să arate scocurile; și după ce le găti, veni împăratul să privească. Atunci Făt-Frumos făcu semne oamenilor săi și, cît te ștergi la ochi, mîncară pînea și băură apa. Dar Omul- de-flori nu voi: să-i dea fata nici după aceasta, ci îi zise:
— Daca voiești să aibi pe fie-mea de soție, să-mi aduci garoafa care miroase cale de nouă ani și apoi ți-oi da negreșit pe fie-mea.
Făt-Frumos plecă să caute garoafa și se duse cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, pînă ce simți mirosul garoafei. Atunci calul îi zise:
— Stăpîne, bagă mîna în urechea mea cea dreaptă și scoate din ea o bucată de săpun, o perie și o gresie și mergi înainte fără frică. De ce mergea și mergea, mirosul mai tare se făcea, pînă ce ajunse la un palat de sticlă; trase la poartă, bătu în ea și nime nu-i răspunse. Atunci el intră înlăuntru, văzu garoafa și o luă. Apoi încălecă pe cal și plecă înspre Omul-de-flori. Nu făcu multă cale și simți că vine după dînsul zmeul palatului de sticlă, cu o falcă în cer și cu una în pămînt. Dar tocmai cînd era să-i ajungă, calul îi zise:
— Stăpîne, aruncă săpunul.
El îl aruncă și numaidecît se făcu un alunecuș care împiedică pe zmeu de a-l ajunge. Zmeul însă făcu ce făcu și trecu cum putu alunecușul; și cînd era să ajungă iar pe Făt-Frumos, calul îi zise să arunce peria. Cum o aruncă, se făcu o pădure deasă, de nu putea nime să răzbată printr-însa; dar zmeul făcu ce făcu ș-o trecu. Apoi luă pe Făt-Frumos iarăși în goană și, cînd era să-l prinză, aruncă gresia, care se făcu un munte mare și nalt pînă la cer. Zmeul roase piatra cu dinții și trecu prin ea. Atunci calul zise:
— Stăpîne, nu e bine de noi, o să pierim; dar mai avem o scăpare: să-ți tragi sufletul de nouă ori, că am să mă rădic și să trec de nori ș-apoi de acolo să cad peste zmeu și să-l strivesc.
Făt-Frumos se luă după povața calului, se ridică pînă la nori, apoi se lăsă peste zmeu și-l strivi, iar după aceea se duse și dete garoafa Omului-de-flori, care, nemaiavînd ce-i cere, îi dete pe fie-sa. Dar cînd veni vremea să se culce cu dînsa, veni omul cel cu nouă pietre de picioare și ceru să se culce și el în cămară cu dînșii. Făt-Frumos îl lăsă, căci făcuse jurămînt să nu-i calce niciodată vorba. Peste noapte tocmai cînd Făt-Frumos dormea mai bine, ieși un balaur din gura fetei și cînd se întinse să muște pe Făt-Frumos, omul cu pietrele de picere scoase paloșul și-l tăie în mici fărîmele. Mai ieși unul și-l tăie și pe acela și cînd ieși și cel de al treilea, îi zdrobi capul cu o piatră de moară. Apoi după ce-i puse la o parte pe tustrei balaurii ce-i omorî, se culcă și dormi.
A doua zi de dimineață palatul împărătesei era plin de vlădici și de popi ce venisă să îngroape pe Făt-Frumos, crezîndu-l mort, ca și pe ceilalți gineri ai împăratului. Dar cînd îl văzură viu, se minunară și i se închinară. Omul-de-flori veni și el ca să se încredințeze de este viu sau mort Făt-Frumos, dar cînd văzu pe balaurii cei morți, se sperie și întrebă. Dar omul cu pietrele de moară îi spuse că ei au ieșit din fie-sa; cînd era să-l muște pe Făt-Frumos și să-l omoare, ca pe ceilalți gineri, el i-a ucis.
Atunci Omul-de-flori începu nunta și o ținu trei zile și trei nopți; iar după aceea Făt-Frumos își luă ziuă bună și plecă cu nevasta sa acasă, la împărăția lui. Și făcu toate avuțiile zmeilor în trei părți și le dete celor trei oameni care-l ajutase. Omul cu pietrele de moară nu se mulțumi și ceru să împartă și nevasta cu dînsul. Făt-Frumos se împotrivi: dar el scoase paloșul și, cînd era gata să taie pe împărăteasa, atunci ieși din gura ei încă un balaur, pe care omul cu pietrele de moară îl făcu fărîme și zise:
— Făt-Frumos, Făt-Frumos! ie-ți avuțiile, ie-ți nevasta și trăiți sănătoși, că am scos acum dintr-însa patru balauri și i-am mai lăsat numai unul, că nu e bine să rămîie femeia fără nici un drac. Făt-Frumos se prinse frate de cruce cu omul cu pietrele de moară și-l rugă să nu se prea depărteze de pe locurile acestea, ca nu cumva dracul ce a rămas în femeie să-i răpuie zilele.
Apoi a ajuns acasă și, după ce a văzut pe mumă-sa, a plesnit de trei ori cu biciul, și cele trei nuci s-au desfăcut în trei palate frumoase și cu cele trei surori ale lui într-însele, pe care, dupe ce le-au dat munca înapoi, le-au măritat și s-a făcut mare bucurie și veselie în toata împărăția.
Încălicai pe-o șa și v-o spusei dumneavoastră așa.

POVESTE

A fost odata, o insula unde locuia Fericirea Tristetea Cunostinta si multe altele printre care si Dragostea Intr-o zi s-a anuntat ca insula se va scufunda, asa ca toti au inceput sa-si repare barcile si au plecat cit mai repede. Dragostea a ramas ultima, ea a perseverat pina in ultimul moment cind insula era aproape de a se scufunda, Dragostea a decis sa ceara ajutorul. Bogatia a trecut pe linga Dragoste intr-un vapor imens si Dragostea i-a spus: Bogatie, ma poti lua cu tine? Bogatia a raspuns: nu, nu pot am atita aur si argint de transportat, incit nu mai este loc si pentru tine. Dragostea s-a decis sa intrebe care tocmai trecea pe acolo intr-o frumoasa barca Vanitate te rog ajuta-ma!…nu te pot ajuta dragoste, esti toata uda si mi-ai strica barca, a raspuns Vanitatea. Tristetea trecea si ea pe acolo, asa ca Dragostea ii cere si ei ajutorul: Tristete, ia-ma cu tine, te rog! O?Dragoste, sunt atit de trista, incit vreau sa fiu singura! Fericirea a trecut si ea pe acolo, dar era atit de vesela incit nici nu a auzit cind dragostea i-a cerut ajutorul. Dintr-o data s-a auzit o voce: Dragoste te i-au eu. Era un batrinel, Dragostea s-a simtit atit de binecuvintata si atit dde fericita incit a uitat sa-l intrebe cum il cheama. Cind au ajuns pe uscat, batrinelul a plecat urmindu-si calea lui. Dragostea realizind cit ii este de datoare batrinelului, a intrebat Cunostiinta, un alt batrinel: Cine m-a ajutat, cine a fost cel care m-a ajutat? Era Timpul a raspuns Cunostinta. Timpul? A raspuns Dragostea mirata. Dar de ce sa ma ajute pe mine Timpul? Cunostiinta a zimbit si a raspuns cu intelepciune: este capabil sa inteleaga cit de mare si minunata este Dragostea

Legenda curcubeului

Legenda culorilor lumii

Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoare si cea mai iubită de oameni.
VERDELE spuse: "Uitaţi-vă la iarbă, frunze şi copaci. În mod evident vedeţi şi voi că sunt cea mai importantă culoare. Sunt culoarea vieţii şi a speranţei. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţi că sunt peste tot".
ALBASTRUL exclamă: "Gândiţi-vă la cer şi la mare. Apa stă la baza vieţii şi fără mine nu ar exista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!”
GALBENUL râse: "Eu sunt luminos şi cald, iar tu eşti atât de serios. De fiecare dată cand te uiţi la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui zambeşti. Soarele, luna şi stelele sunt galbene, frumuseţea mea este atât de evedentă încât oricine mă vede rămâne de-a dreptul uimit!
PORTOCALIUL începu si el să se laude: " Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau putere. Morcovul, portocala şi dovleacul au multe vitamine. Şi atunci când portocaliul umple cerul, la răsărit sau la apus, frumuseţea mea este atât de evidentă încât toţi cei ce mă văd se opresc să mă privească cu admiraţie şi uimire.“
Ei bine, ROSUL începu să strige: "Eu sunt conducătorul întregii vieţi. Sângele este roşu şi sângele înseamnă viaţă. Eu sunt culoarea pasiunii şi a iubirii."
VIOLETUL se ridică în picioare si vorbi dând foarte multă importanţă spuselor sale: "Eu sunt culoarea imperială a culoarea regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii şi a înţelepciunii."
La sfârşit, cu o voce joasă şi timidă, INDIGOUL spuse: "Cu greu mă observaţi, însă, deşi sunt tăcut, fără mine nu aţi fi nimic. Aveţi nevoie de mine pentru echilibru, contrast şi pentru linişte interioară."
Argumentările culorilor lumii au continuat, fiecare culoare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi şi certându-se. Fiecare în parte, considera că este perfecţiunea întruchipată.
În timp ce se certau din ce în ce mai tare, un fulger puternic lumină cerul. Începu să tune şi să ploua cu găleata. Culorile tremurară de frică şi se strânseră în braţe pentru a se linişti şi a se proteja una pe alta.
Apoi ploaia începu să vorbească: “Voi, culorilor, sunteţi atât de nesăbuite. Vă certaţi care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlate. Nu întelegeţi că fiecare în parte aţi fost făcută cu un scop special, fiecare este unică şi diferită? Luaţi-vă de mâini şi urmaţi-mă! ”
Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară şi se luară de mâini. ‘‘De acum încolo, zise ploaia, când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al păcii şi al speranţei.

Astfel, oameni buni, de fiecare dată când ploaia curaţă pământul, căutaţi un curcubeu pe întinsul cerului. Când apare, tineţi minte că fiecare dintre voi este special. Lăsaţi culorile curcubeului să vă reamintească să vă apreciaţi pe voi înşivă şi pe cei din jur.

Degetica

A fost odata o femeie care voia si ea sa aiba un copilas, dar nu stia de unde sa-l ia. Atunci s-a dus la o baba vrajitoare si i-a spus:
- Uite, as vrea si eu sa am un copilas, nu poti sa-mi spui cum fac ca sa-l gasesc?
- Cum sa nu! A raspuns baba. Uite aici un bob de orz; dar sa stii ca nu-i orz de-acela care creste pe ogoare si pe care-l dai la gaini de mancare; ia-l si pune-l intr-un vas de flori si ai sa vezi ce iese.
- Multumesc, matusa - a spus femeia si i-a dat babei cinci banuti; apoi s-a dus acasa, a sadit bobul de orz si indata a rasarit o floare mare si frumoasa. Ai fi zis ca-i o lalea, dar petalele stateau stranse parca ar fi fost numai imbobocita.

Aventurile lui Piggley Winks

Harap Alb -Ion Creanga

Povesti

O lume minunata....LUMEA POVESTILOR

Marul de Bruno Ferrero

In fiecare dimineata, puternicul si nespus de bogatul rege din Bengodi primea omagiul supusilor sai. Cucerise ceea ce era de cucerit si acum se cam plictisise.
In mijlocul poporului, in fiecare zi foarte punctual, venea si un tacut cersetor care intindea regelui un mar.Apoi, tot in tacere, se retragea.

Intelepciunea vietii

Intelepciunea vietii

~ de Bruno Ferrero

Era odata un rege care-si petrecuse viata purtand razboaie si adaugand noi pamanturi imparatiei sale. La saizeci de ani isi dadu seama ca nu invatase prea multe despre viata si despre rostul ei. Ii chema deci pe toti boierii si sfetnicii sai si le porunci:

„Luati toti banii din visteriile mele si mergeti in cele patru colturi ale pamantului si cautati carti de intelepciune, caci as vrea in sfarsit sa cunosc adevarata intelepciune a vietii.”

Fat Frumos din Lacrima

Frumoasa si bestia

AMNARUL FERMECAT-

Andersen Povestitorul -- Privighetoarea

Fetita cu chibrituri .Andersen

Heidi

Lebedele-Andersen

Andersen Povestitorul - - Mica sirena

Hainele noi ale imparatului # Andersen povestitorul

Danila Prepeleac-Ion Creanga

Poveste - Scufita Rosie

Ursul Pacalit de Vulpe

Doi Copii cu Parul de Aur

Fantana Uitata -

Alma - Povesti Audio Pentru Copii

Dumbrava Minunata de Mihail Sadoveanu

O Judecata Inteleapta

Amintiri Din Copilarie de Ion Creanga

Motanul Incaltat

Alice In Tara Minunilor

Pinocchio

Cei trei purcelusi (desene animate)

Alba ca zapada

Din folclorul maghiar

Povesti Din Folclorul Maghiar

Povesti din folclorul maghiar