Legenda Iepurasului de Paste

Cu multi, foarte multi ani in urma, intr-o poienita dintr-o frumoasa padure plina de animalute a aparut o pasare. Aceasta pasare era deosebit de frumoasa, cu penele in toate culorile curcubeului si cu triluri angelice, cum nu se auzisera mai frumoase. Glasul ei era atat de cristalin, incat pana si vantul se oprea, pentru a strange minunatele triluri, ca sa le poarte mai apoi printre frunze si flori prin toata padurea, cat mai departe in lume.

Nimeni nu stia de unde a venit aceasta pasare si cat avea sa ramana in acea poienita, insa toate animalutele din padure o iubeau pentru ca le incanta in fiecare zi cu cantecele ei fermecatoare. Frumoasa faptura si-a facut cuib in mijlocul poienitei, in scorbura celui mai vechi copac. Acolo isi ducea ea traiul, cantand in fiecare zi, de dimineata pana seara, strangand in jurul copacului o multime de animale venite de departe sa o asculte. Animalele erau deosebit de incantate de trilurile pasarii.

Asa decurgea fiecare zi in padurice de cand se instalase pasarea maiastra. Iarna tocmai trecuse si zilele cu soare erau tot mai dese, prilej de bucurie pentru intreaga padure si de cantec pentru misterioasa pasare. Insa, intr-o zi, nimeni nu stie cum si cand exact, animalele padurii au gasit pasarea frumos colorata cazuta langa batranul copac, ranita, scotand gemete de durere ... gata sa moara! Speriate ca s-ar putea intampla ce era mai rau, toate animalutele au dat fuga la templul Zeitei Lunii, Eostre, rugandu-se fiecare ca aceasta sa faca o minune si sa salveze maiastra pasare.

Eostre le-a auzit ruga si a coborat sa vada ce poate face si tare s-a mai intristat zeita! Daca ar fi avut puteri tamaduitoare, ar fi vindecat-o pe loc. A ingrijit aceasta pasare cum s-a priceput ea mai bine. In fiecare zi ii spala ranile si ii dadea sa manance din mancarea zeilor. Si, minune, dupa un timp, pasarea a inceput sa prinda puteri. Zeita s-a bucurat nespus.

Dupa alte cateva zile pasarea era complet refacuta. Atunci zeita a luat-o si a aruncat-o spre cer. Dar pasarea a cazut la picioarele zeitei, pentru ca nu mai putea sa zboare. Fusese salvata, dar o asteptau alte primejdii: animalele infometate ale padurii.

Zeita a inteles acest lucru si a transformat pasarea in iepuroaica. Nu mai putea zbura, in schimb se putea salva alergand foarte repede. Iepuroaica si-a pastrat insa obiceiul de a face oua.

Si astfel, de atunci, in semn de multumire, in fiecare primavara, cand are loc echinoctiul, Iepurasul ii duce Zeitei Lunii un dar constand in ouale sale pe care le picteaza in culorile curcubeului. Si pentru ca iepurasul este o fiinta iubitoare, s-a gandit sa imparta frumoasele sale oua si alte daruri celor necajiti si copiilor care au fost cuminti si care fac fapte bune. 

 

Astfel, in fiecare an Iepurasul vine cu mici cadouri pentru copii, lasa ouale pe masa de Paste sau le ascunde in gradina printre flori ori le aseaza frumos in cuiburile ce sunt pregatite special pentru el. Si fiindca iubeste copiii, Iepurasul aduce special pentru acestia oua din ciocolata si alte surprize, sperand ca si in anul ce vine sa fie la fel de cuminti.

Iepurasul anunta venirea vremurilor frumoase, calde, reinvierea naturii, aduce noroc, bucurie, bogatie si mesajul crestin al invierii lui Hristos.

 www.universdecopil.ro

Șoarecele de rând și șoarecele de oraș-Lev Tolstoi

     Un șoarece înfumurat de la oraș veni în ospeție la un șoarece de rând.Acesta locuia în câmp și își ospătă musafirul cu ce-i era la îndemână-niște boabe de grâu și de mazăre.Șoarecele cel înfumurat ronțăi ce ronțăi la ele și spuse:

    -De asta și arăți atât de jigărit,fiindcă trăiești în sărăcie.Să vii pe la mine,ca să vezi cum trăim noi.
     Și șoarecele de rând veni la el.Așteptară amândoi sub dușumele până  căzu noaptea.Oamenii cinară și se retraseră.Șoarecele cel înfumurat își introduse oaspetele printr-o deschizătură din dușumea în sufragerie și amândoi se urcară pe masă.Șoarecele de rând nu văzuse de când se știa pe lume atâtea bunătăți și nu se hotăra de care să se apuce mai întâi.El spuse:
    -Ai dreptate,traiul nostru este sărăcăcios.Am să vin să locuiesc și eu la oraș.
     Abia rosti aceste cuvinte,că masa se cutremură-un om cu lumânare în mână dădu buzna în sufragerie și se porni să prindă șoarecii.Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuți în deschizătura din dușumea.
    -O, nu,spuse după asta șoarecele de rând,tot mai bun e traiul nostru.Deși n-am bucate alese,dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.

Câinele,cocoșul și vulpea-Lev Tolstoi

         Câinele și cocoșul plecară să cutreiere lumea.Pe seară,cocoșul adormi într-un copac,iar câinele își făcu culcuș la temelia copacului,printre rădăcinile acestuia.La ceasul sorocit,cocoșul prinse a cânta.Vulpea îl auzi,veni fuga sub copac și începu să-l îmbie să coboare până la ea,ca să-i dea cinstirea cuvenită pentru glasul său negrăit de frumos.Cocoșul îi spuse:
        -Mai întâi să trezești portarul,care doarme după zăbrelele porții.Să-mi deschidă el poarta,și atunci am să cobor.

         Vulpea îl căută pe portar,cercând să-l păcălească cu aceeași gogoriță.Dar câinele sări din culcușul său și-i făcu de petrecanie.

Sărăcuțul! ...

de Emil Gârleanu

S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înșurubat în pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curți și livezi, luând cu el tot ce găsea mai ușor în cale. Și dacă de pe jos fura flori, pene și hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuș, un cărăbuș mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochișorii ca două neghinițe. Cărăbuș de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, și-a strâns și el piciorușele și a văzut că poate zbura fără să dea din aripi.
Vârtejul și-a făcut gustul, și-n mijlocul unui drum de țară, lângă o curte, s-a înțepenit o clipă ca un sfredel, apoi, s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Și din capătul drumului, țanțoș, cu pieptul în platoșă, cu pintenii arcuiți, venea un cocoș. „Ia! Scap de unul și dau peste altul, își zise cărăbușul; ăsta mă-nghite!” Cocoșul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuș și a trecut mândru înainte. „Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbușul, și se întoarse să privească după cocoș. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbușul se făcu mai mic decât era, ținându-și sufletul: „Acuma chiar c-am pățit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cocoșului, se înroti, își roși mărgelele și își dădu capul peste spate; iar cocoșul scoase pieptul și mai în afară, se înălță în picioare și forfecă aripile de câteva ori în pământ: își dădeau binețe. Cocoșul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbușul când îl ajunse, și acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodată, de după un gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi își strânse coada și zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbușul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise și, lăsându-l, își văzu de drum. Cărăbușului nu-i venea să-și credă ochilor că mai e în viață. Dar uite: colo e drumul, sub el — hârtia, pe dreapta — gardul, — trăiește. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-și încerce aripile. Și le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărișor ceva decât o nucă, zbură spre el. „Ei! De așa păsări mici, mai de seama mea, mi-i drag și mie”, gândi cărăbușul, pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua-bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucățica de hârtie, deschise pliscul, apucă, cu lăcomie, cărăbușul și: hap! hap! mai să se înece, îl înghiți.
Sărăcuțul cărăbuș!
De pe gard, o vrabie, care văzuse multe în viața ei, își așezase puișorii în rând, să privească, de cum zărise cărăbușul jos. Și acum își lua zborul într-alt loc, strigându-și după dânsa odraslele care duceau în minte o învățătură mai mult.

Puntea sufletelor

O printesa care traia intr-un tinut bogat era intr-atat de frumoasa incat la varsta maritisului veneau sa o vada petitori, chiar si de la celalalt capat al pamantului, dorind sa o ceara de sotie.

Ea primise la nastere din partea unei moase un cuvant care pentru multi parea a fi un blestem. Spre dormitorul printesei, peste o apa, trecea o punte. Iar moasa aceea spusese la nasterea copilei ca numai cel care va putea trece peste aceasta punte subtire si fragila, va fi demn sa-i fie sot si va fi omul potrivit pentru ea. Puntea aceasta era veche de cateva sute de ani, ea ducea pana sub fereastra dormitorului printesei, dar nimeni nu stia de ce fusese construita, la ce folosea.

Mai multi petitori s-au incumetat sa faca lucrul acesta, adica au dorit sa traverseze puntea pentru a obtine mana printesei. Unii cazand si-au rupt mainile si picioarele. Altii s-au lovit la cap. Altii s-au umplut de bube si raie cazand in apa murdara de sub punte.

Pe printesa au petit-o astfel multi barbati, ani de zile, insa nici unul dintre ei nu reusi sa treaca puntea. Acestia ajungeau de obicei pana la jumatate, aici puntea se rupea cu ei, dar ca prin farmec puntea se refacea la loc in timpul noptii, de parca n-ar fi fost rupta vreodata.

Si trecura anii si dupa o lunga serie de petitori care tot cazura in apa nereusind sa treaca puntea, nimeni nu mai indrazni sa se aventureze spre fereastra de sub dormitorul printesei. De acum toata lumea se gandea ca printesa va ramane fata batrana. Astfel ca regele dadu sfoara in tara ca cine se va incumeta din nou pe punte, va capata si pe printesa de sotie, dar si jumatate din imparatie. Si venira iar petitori: filozofi, printi, negustori si chiar si oameni simpli si incercara sa mearga pe punte. Aceasta insa se rupea de fiecare data la jumatate si petitorii cadeau in apa.

Odata, pe la apusul soarelui, Atanasie, un simplu fiu de taran care crescuse insa de mic la curtea regelui se gandi ca ar fi bine sa-i duca niste flori printesei, fiindca tinea la ea ca la o sora. Tanarul Atanasie vedea de cai si se putea spune ca acesta copilarise impreuna cu printesa care indragea foarte mult caii. Tanarul nu-si batea mintea cu lucruri lumesti. El era credincios, citea Sfanta Evanghelie si tinea fara tagada posturile si randuielile bisericesti. Astfel ca el nu stia, desi se daduse sfoara in tara, de ce se chinuiau toti sa treaca puntea aceea.

Intr-o zi pasi si el pe punte, dar doar cu gandul sa o impodobeasca cu flori, astfel ca printesa sa aiba o priveliste frumoasa cand va privi de la fereastra. Merse fara probleme de la un capat la celalalt, puse flori in stanga si in dreapta si - sa vezi si sa nu crezi - puntea nu se rupse cu el. Nimeni nu l-a vazut pe tanar trecand puntea, dar dupa ce printesa vazu dimineata puntea impodobita cu flori isi dadu seama ca cineva trecuse pe acolo fara sa pice in apa. Si toti se mirau cum de acela nu revendicase mana printesei si nici jumatate din regat.

Atanasie al nostru dupa ce se ofilira florile, se mai duse o data pe punte si o impodobi din nou. Si nici de data asta nimeni nu-l vazu. Si facu treaba asta inca de doua ori, fara sa-l vada nimeni, pana regele hotari sa puna permanent de paza pe cineva, fiindca toti erau curiosi cine a cutezat sa treaca puntea...Cand Atanasie voi sa schimbe din nou florile, fu luat pe sus de omul de garda si dus la rege.

- Dar ce cauti tu mai copile, pe puntea care duce la dormitorul fiicei mele?

- Iaca, am vrut doar sa pun flori ca sa impodobesc puntea, nu am avut alte ganduri...

- Cum adica tu nu stii ce capata acela care traverseaza puntea?...

- Nu! Dumnezeu mi-e martor ca nu am trecut-o ca sa capat ceva...

- Dar tu n-ai vazut oameni, barbati de pretutindeni, incercand sa treaca puntea?...

- Ba da, dar am crezut ca e vreo distractie de a lor, caci mereu ii vedeam cum se arunca in apa cand ajungeau la jumatate.

Auzind acestea regele se mira foarte si chema moasa care pusese acel legamant privind viitorul printesei si casatoria ei.

Un pic manios regele o intreba pe moasa:

- Spune-mi de ce ai zis acestea? De ce ai zis ca legamantul tau este spre binele printesei. Iata! spuse aratand spre tanarul Atanasie, acesta a trecut puntea...Cum crezi tu ca-mi pot da fata, dupa un grajdar?

- Ei bine, rege si stapane al nostru...Afla ca mai intai am pus acest legamant din dragoste pentru printesa, caci nu am vrut sa o ia de sotie cineva cu inima de piatra, spuse moasa...Or Dumnezeu e sus si a vazut ca toti cei care au incercat sa treaca puntea nu au venit aici fiindca iti iubeau fiica, ci pentru ca doreau avere si rang...Puntea aceasta este o punte a sufletelor, construita in vechime de un print care o putea trece doar cu puterea dragostei... Daca acest tanar, Atanasie, a reusit sa treaca puntea inseamna ca a facut-o cu puterea iubirii si cunoscand sufletul fiicei tale... Pe cand pe ceilalti nu i-a interesat decat sa castige faima si jumatate din regat...

- Dar acest tanar e un om simplu, spuse regele.

- Este, dar nu e nimic de facut. Cand puntea dintre sufletele a doi oameni este cladita de Dumnezeu nu o darama nici vantul cel mai puternic si niciun cutremur...
Intelegand ca din dragoste pentru fata lui, Atanasie urcase acolo si impodobise puntea cu flori, se gandi sa respecte legamantul si sa i-o dea de sotie pe printesa. Se gandea regele ca Dumnezeu in bunatatea Sa va avea grija de cei doi tineri sa se cunoasca, sa se respecte si sa se iubeasca, la fel cum a avut grija ca toti cei cu inima rece, care au venit dupa avere si ranguri sa fie doborati de pe punte in apa. Si s-au cunoscut mai indeaproape cei doi tineri si s-au insotit spre a merge impreuna la bucuriile Imparatiei ceresti.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I,

Pantofii micului print

Intr-un tinut indepartat traia un imparat bogat si foarte fericit pentru ca avea un copil dragalas, cuminte si ascultator. Dar bucuria imparatului nu tinu mult. Cand baiatul implini patru ani primi de la un batran pantofar prima lui pereche de pantofi. Erau o mandrete de pantofi, demni pentru un print asa ca el. Desi pantofii erau facuti cu multa maiestrie din cea mai buna piele, baiatul nu se putu bucura de ei. In clipa in care ii puse in picioare se simti obosit si-si simti picioarele arzand de parca statea pe carbuni aprinsi. Crezand ca pantofii sunt de vina, regele dadu ordin altui pantofar sa-i faca incaltari printului, dar nici de aceasta data micul print nu putu sa-i tina foarte mult in picioare. Era mereu la fel, de cate ori punea pantofii in picioare, simtea ca acestea ii iau foc. Necajit, regele ceru sa i se faca papuci din cel mai rezistent material, dar nici pe acestia nu putu micul print sa-i tina in picioare prea mult.

Astfel micul print fu nevoit sa-si inveleasca picioarele in carpe si-n piele de mistret ca sa poata merge. Dar dupa un timp pielea se tocea si printul ajungea sa mearga tot in picioarele goale. Mult timp se chinui printul asa, pana intr-o zi cand, la varsta de 15 ani, tanarul intalni o batrana care ii spuse o poveste.

Si ii povesti baba ca mai demult, in acel tinut, traia un barbat foarte mandru, caruia ii placea sa se laude cu incaltarile lui cele noi. Nu era saptamana in care barbatul sa nu-si etaleze frumoasele incaltari. Pe cand se plimba prin oras cu pantofii lui cei noi si incrustati cu nestemate, pentru ca toti sa ii observe si sa il laude, barbatul intalni un om sarman care ii ceru un banut. Barbatul se uita la el si vazu ca sarmanul purta o pereche de pantofi rupti in varf, cu talpa prinsa cu carpe si refuza sa-i dea bani, spunandu-i: "Banii nu te vor ajuta cu nimic, daca nu inveti sa-ti pretuiesti pantofii, asa ca mine!”

La auzul acestor vorbe, sarmanul om nu putu decat sa se intristeze si-i spuse barbatului, mai mult ca o avertizare: "De nu-ti vei schimba viata, cineva din familia ta pe care il vei iubi ca pe ochii din cap, va avea de suferit....Si ca mine va umbla pe strazi, descult, chiar de va fi sa fie vlastar regal!”.

Barbatul nu lua in seama aceste vorbe si crezu ca cersetorul pe langa faptul ca nu pretuieste pantofii, mai este si nebun.

Tanarul print, auzind aceasta poveste, o ruga pe batrana sa-i spuna cine este acel barbat care se mandrea atat de tare cu pantofii lui. Atunci batrana ii spuse ca acel barbat a fost chiar bunicul sau, regele, care, tanar fiind, mai inainte de a lua tronul, umbla prin targuri sa se laude cu incaltarile sale. Iar tanarul nostru isi dadu seama ca pentru pacatele bunicului, care intre timp trecuse la Domnul, sufera el acum si picioarele ii iau foc din cauza pantofilor.

Printul o ruga apoi pe batrana sa-i spuna cum sa scape de blestemul cersetorului. Femeia ii spuse ca doar 100 de pantofi noi l-ar putea salva.

"Vezi tu, zise baba, daca bunicul tau ar fi dat atunci un banut, n-ar mai fi fost nevoie de atatea incaltari! Cand ai, miluieste-l si pe cel care nu are, chiar daca este imbracat urat sau are haina murdara!”

Si ii mai spuse baba sa ceara pantofarului 100 de pantofi noi dintre care 99 sa-i dea oamenilor sarmani si dupa ce va fi facut aceasta, abia a o suta pereche sa o incalte el.

Auzind acestea tanarul ii multumi femeii, ii dadu un banut, fara ca baba sa i-l ceara, si se duse la tatal sau sa-i spuna ce a aflat. Regele marturisi ca auzise de un blestem, dar nu crezuse ca se va implini.

Fericit ca in sfarsit fiul lui se va putea incalta, regele ordona sa se faca cei 100 de pantofi noi si impreuna cu printul se duse sa ii imparta prin imparatie, bucurand inima multor sarmani din regat. Cand in sfarsit au dat si cea de-a 99-a pereche, printul lua perechea cu numarul 100 si o incalta. Si ce sa vezi!?...Pentru prima oara nu-si mai simti picioarele arzand, ci dimpotriva simti ca parca era incaltat in puf si parca cea mai fina matase ii mangaia picioarele. Pur si simplu ii venea sa zboare de bucurie.

Si tinu minte lectia aceasta a puterii milosteniei, astfel ca atunci cand ajunse rege, ori de cate ori voia sa-si schimbe o pereche de pantofi tociti, ordona pantofarului sa faca nu o pereche, ci o suta, din care el pastra numai una.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I,